O mostră de șoc ca efect al educației. Azi, Diana.

31 ianuarie.

Ora 14:45. Elevii mei sunt la ora de engleză iar eu sunt în cancelarie cu un teanc de carnețele de note, catalogul și cu ambiția de a trece notele în ordine cronologică, cu semnătură în dreptul fiecăreia (am renunțat după ce am trecut de jumătate; e muncă de titan). Aud soneria; se aude doar aici, în corpul mare al școlii, unde e și cancelaria. Celălalt corp de școală, mai nou fiind, nu dispune încă de așa ceva.

Știu că Diana mi-a promis că vine să mă ia din cancelarie după ce termină ora de engleză, însă în adâncul sufletului meu speram să fi uitat. Mai aveam atâta treabă! Se deschide ușa; intră un băiat de gimnaziu și întreabă de o profesoară. „Phew”, mi-am zis. „Poate a uitat.”

Două minute mai târziu, se deschide ușa din nou; de data asta nu s-a mai auzit nicio bătaie în ușă. Intră Diana. Cu vocea ei de clopoțel, cu un volum mult mai mare decât aș fi crezut că poate încăpea într-un gât așa de mic, strigă: „Doamna, am terminat orele. Veniți cu mine?”

 

Am fost aproape șocată văzând-o. O văd zilnic, de altfel, numai că în același context: unul în care toți ceilalți pe care-i văd sunt de aceeași înălțime. Văzând-o intrând în cancelarie, pe ușa pe care intră numai oameni cu staturi de adult (și, mai mult, așteptându-mă să văd tot vreun profesor care ar fi intrat fără bătaie în ușă), mi-am dat seama cât e de mică de fapt. Am tresărit la vocea ei și cred că m-am uitat nătâng la ea vreo 2-3 secunde, timp în care mi-am rearanjat informațiile despre ea în minte: e mică.

Șocul meu venea, probabil, de la maturitatea pe care i-am asociat-o de-a lungul timpului. Arareori se antrenează în vreun conflict, suferă în tăcere dacă se ceartă cu N., prietena ei cea mai bună din clasă, are o privire care pare că înțelege mult mai multe decât alți copii de vârsta ei și e unul dintre cei mai civilizați copii din clasă (mi-e drag de mor când scriu la tablă și îi aud vocea ascuțită ca de clopoțel: „doamna, vă rog frumos, puteți să vă dați?” – niciun alt copil nu folosește formularea asta). Nu-mi amintesc s-o fi văzut-o plângând până acum. E protectoare cu cei mai firavi și ori de câte ori vede pe cineva în dificultate se oferă să ajute.

Diana are cea mai dureroasă (pentru mine) privire atunci când se simte jignită sau neîndreptățită. Copiii scot unele cuvinte pe gură pe care nu le poți ține, ca profesor, în frâu. Ele ies, pur și simplu; rolul tău este să le anulezi efectul asupra celui căruia i-au fost adresate și să discuți consecințele cu cei care au pornit ploaia de cuvinte. Diana nu plânge când le primește; uneori ripostează, de cele mai multe ori spune un cuvânt precum „nu-i adevărat” și își întoarce obrazul. Nu e un copil care să-și plece privirea și să se închidă în el; departe de ea această atitudine. Privește glacial în ochi pe cel care a deranjat-o, cu umerii căzuți și cu colțurile buzelor în jos, într-un fel în care parcă i se bucălează obrajii și ochii i se înfundă. Deseori nu mai răspunde; nu pentru că nu ar fi suficient de curajoasă să o facă dar, observ eu, pentru că preferă să încheie un conflict din fașă. E tristă, dar pierde bătălia cuvintelor. E puternică, dar acceptă înfrângerea. Deși mi se rupe inima, văd în ea o luptătoare; tocmai din curajul de a-și păstra postura dreaptă și privirea în ochii celuilalt, chiar dacă efectele cuvintelor sunt observabile la o evaluare mai atentă.

 

Ziua asta, așadar, în afara orelor cu copiii, mi-am investit-o în documente și-n comisii. Nu avusesem habar până acum că trebuie să trimit înștiințări părinților cu privire la un număr de absențe ce depășește douăzeci. Ea avea douăzeci și patru. Am scris documentul, l-am înregistrat la secretariat, l-am ștampilat și xeroxat, iar acum trebuia să mă întâlnesc cu mama fetei pentru a o înștiința și a-i primi semnătura.

În timpul orelor, discret, i-am zis: „Diana, trebuie să ajung la mama ta, e acasă astăzi?” Fără să mă întrebe de ce am nevoie să o întâlnesc pe mama ei, s-a arătat numaidecât deschisă: „Da, este; dacă nu știți unde stau, pot să vă conduc eu?” „Da. Poți veni tu la cancelarie când terminați ora de engleză și mergem împreună?” Asta este, deci, scena premergătoare celei de mai sus.

Mi-am abandonat documentele și am pornit spre mama fetei. Mi s-a strecurat în mâna mea o mânuță cu mânuși albastre. Avea câte o literă pe fiecare degețel; cunoscând situația ei, în care recunoaște cu greutate literele, m-am decis să transform drumul într-un exercițiu: „Ce litere sunt pe degețelele tale?” Le-a recunoscut pe toate. A povestit o grămadă, spunându-mi în special că nu m-aș descurca să mă întorc singură la școală și că se oferă să mă conducă ea împreună cu vărul ei.

– Doamna, eu am un cățel. E fetiță și o cheamă Negruța. Cred că e dezlegată, să stați departe să nu vă muște.

– Bine, Diana. Uite cum facem: eu stau la poartă, tu intri în casă și apoi îi spui mamei tale să iasă să vorbească cu mine.

 

Diana nu a zis nimic despre propunerea mea de a sta la poartă. M-am simțit isteață că i-am oferit rapid o soluție, însă câteva sute de metri mai încolo mi-am regretat cuvintele.

– Doamna, vedeți burlanul ăla? Eu stau la casa din spatele lui.

Apoi am ajuns. Era singura curte fără un gard, iar Negruța stătea cuminte în fața casei. Era o casă mică, foarte joasă, cu un perete foarte neregulat, fără geamuri și cu un acoperiș foarte sărăcăcios. Cuvintele de mai devreme parcă mă frigeau, fiindcă acum nici nu mai îndrăzneam să studiez mai atent casa; mă gândeam doar la scenarii cu respectiva casă în cazul vreunei calamități. De pe lângă un perete a apărut mama fetei.

Am făcut schimb de amabilități, i-am explicat pe scurt de ce sunt acolo și că am nevoie de semnătura ei, a ținut să îmi specifice pentru a doua oară că „ea nu are carte”, deci că nu știe să citească hârtiile pe care i le-am dat, i le-am citit eu și am primit semnătura. S-a scuzat pentru absențele fetei, spunând că a mai ținut-o acasă pentru a sta cu sora mai mică. Am mai povestit un pic, apoi venise vremea să mă întorc la documentele mele din cancelarie.

– Diana, o duci tu pe doamna până la șosea?

Bucuroasă că am rezolvat încă o înștiințare, mergeam agale înapoi spre școală, cu gândul zburându-mi la un To do list pentru următoarele ore. Mânuța pe care o aveam din nou în mână se mișca energic la fiecare pas al fetei. Diana e un copil foarte vorbăreț, vă spuneam (eu chiar aș avea de învățat niște lucruri despre cum să deschid un nou subiect într-o conversație, de exemplu); deodată, după ce am trecut de privirile curioase ale unor vecini care mă vedeau ca pe o arătare suspectă, cu două hârtii într-o mână și cu un copil agățat de cealaltă, Diana a spus, fulgerându-mă cu totul:

-Doamna, mama nu știe să citească ceasul.

 

„Mama nu știe să citească ceasul.”

Mama. Nu. Știe. Să. Citească. Ceasul.

Ceasul!!! Dacă s-ar fi oprit înainte de cuvântul ăsta, nu ar fi fost nimic șocant. Cunosc mulți oameni în satul în care lucrez care nu știu să citească. Dar… ceasul?!

Am încercat să par foarte detașată pentru a nu-i arăta fetei cât sunt de șocată. Am mormăit un „A… nu?”, însă în mintea mea se desfășurau tot felul de scenarii în care a cunoaște ceasul îți este de folos și mă întrebam… Cum poate un om să trăiască fără să cunoască ceasul, într-o lume care se învârte, efectiv, în jurul lui? Mă gândeam la soare, dar chiar și soarele… ca să fie comparabil cu sistemul celorlalți de măsurare a timpului, ar trebui să fie tradus în ore de ceas… Nu?

O nouă întrebare îmi răsărise în minte:

– Păi dacă mama ta nu știe să citească ceasul… Tu cum știi când să vii la școală?

 – Mă duc la soțul Floricăi și îl întreb mereu: „E 11? Acum e 11? Dar acum e 11?” și îmi spune el când e 11 și vin la școală.

 

Îmi amintesc că i-am lăudat dorința de a veni la școală și i-am propus, chiar înainte de a ne despărți, că dacă mama ei are mesaje pe telefon, să îmi scrie ea, Diana, câte un mesaj, iar eu promit să îi răspund. Era cu zâmbetul până la urechi de la propunerea mea și mi-a zis:

– O să vă scriu un mesaj cu „Te iubesc, doamna”. O să vă scriu.

 

Am plecat spre documentele mele. A fost un chin pentru mine să îmi adun concentrarea pe hârtii, când mintea mea crea tot felul de scenarii despre cum poate supraviețui un om fără a cunoaște ceasul, într-o societate ca a noastră. Am încercat să înțeleg cum a putut acest om să trăiască treizeci de ani auzind ore pe care nu le putea înțelege, însă nu am reușit.

Ceea ce am înțeles, însă, este că tocmai aici se produce ruptura. Aici, mai mult decât în orice alt caz, este vizibil impactul educației asupra integrării în societate. Aici, printr-un contraexemplu nevinovat. Aici mai avem noi de lucru.

 

P.S. Numele utilizat în povestire este un pseudonim.