Furie… That’s why.

Sunt așa de furioasă pe mine și pe situație încât prefer să avertizez cititorul că acest text va fi un haos. Va fi așa, exact în ordinea în care cuvintele vor să se aștearnă, căci fierb în cap și-n buricele degetelor de câteva ore.

Ca atare… Dacă mai aud pe cineva vreodată să SPUNĂ că a fi învățător e ușor, că doar te joci cu copiii, îi pui să deseneze și îi înveți literele… îmi voi întoarce spatele și voi încheia orice contact cu acea persoană (asta spusă într-un mod al dracului de elegant).

E greu ca dracu’ (iar eu nu folosesc cuvântul ăsta niciodată… mă rog, aproape). Am mai zis-o, cred, dar simt nevoia acută să repet: am încercat o groază. Am preparat shaworma (marfă, casă de marcat, grătar, preparat propriu-zis, curățenie; toate, la mine) pe când aveam vreo 15 ani, stăteam câte 19 ore în picioare pe tură pe când eram ospătar (pe la 17 ani), am lucrat în imobiliare, în vânzări, am organizat evenimente, am lucrat cu comunități de dezvoltare personală și, în final, în corporație. Asta fără să menționez munca din ONG, căci ăla era un hobby. Și nimic… dar nimic nu se compară cu munca de învățător.

 

Sunt unele zile în care primești un „Ahaaa, m-am priiiins!” și îți luminează toată ziua, în care toată lumea se înțelege cu toată lumea, toți lucrează și, mai mult, chiar cei care de obicei refuză să colaboreze le atrag atenția celorlalți că nu se pot concentra. Ce să mai, raiul pe pământ. Ajungi acasă cu o ușoară aroganță, crezând că gata, they’re mine, crezând că și tu ai un „Aha, m-am prins” despre cum ar trebui să lucrezi cu ei.

Ei, ziua mea bună a fost vineri. Eram stupefiată de faptul că într-o vineri, în care eu am patru ore cu ei, să fie așa liniște și pace. De obicei, la mirosul weekendului, haosul domnește.

Și, deodată… zbuf! O zi de luni care e mai rea decât toate celelalte de până acum. Țumburușul de aroganță care îndrăznise să-mi iasă acum trei zile a fost stârpit fără milă. Ba mai mult, mi-au lăsat un gol în loc, de două ori mai mare decât țumburușul. Și cu o țâră de vinovăție, dar despre asta mai târziu.

 

Problema e, de fapt, mai profundă.

Pornește de la motivația pe care o aveam când îmi spuneam că pot să ajut niște copii să-și schimbe mindset-ul, că dacă intervin mai devreme (în clasele primare) impactul e mai mare decât în gimnaziu. Arogant? Nu știu, dar în mod sigur dintr-o poziție nesănătoasă de Salvator.

Dar cine naiba sunt eu să vin să le schimb mindset-ul? Asta-i o muncă titanică la ciocnirea cu cultura comunității. Ce să le mai spun unor grupuri de copii pe care i-am luat, în decurs de două ore, pe toate părțile pentru a termina un conflict? Ce influență mai am eu dacă acasă sunt încurajați să lovească înapoi, în apărare? Cum să înțeleagă copilul că ăla mai înțelept cedează, când ei au în cultură dă tu ultima palmă?

Cum să mai reușesc eu să ating toată programa și planificarea dacă eu sunt între ei, pe post de paravan de lovituri? Și, mai ales, când sunt concomitent câte două perechi de lupte în timpul orei?

Cum să aduc eu copiii pe același făgaș când unii știu să numere doar până la 10, iar alții știu deja să facă înmulțiri (iar noi nici nu am ajuns la ele)? Când unii știu să citească cursiv și să urmărească subtitrarea unui film și alții nu recunosc literele aproape deloc? Când, pe o statistică banală, din cele patru ore, aș avea de acordat pe zi fiecărui copil… cam 8 minute?

Cum pot eu să asist la adâncirea prăpastiei dintre copii când, părinții copiilor cu probleme, ori nu se preocupă deloc ori sunt analfabeți? Iar când le ofer alternative copiilor (ne întâlnim separat pentru alfabetizare) vin doar 2-3 dintre cei cu probleme? Care mai e rolul meu aici?

 

Facebook-ul, scăldat în lapte și miere.

E vina mea. Eu mi-am educat mintea să ia ce-i mai bun din orice, să se bucure la fiecare mic pas spre reușită și să ignore tot restul. M-am lăsat să greșesc în voie, am încercat toate metodele și se pare că tot greșesc; am un covor roșu în fața picioarelor care așteaptă să-mi aștern greșelile, cu eleganță, rând pe rând. Cele făcute și cele care vor veni.

Eu am lăsat să treacă spre bucățica mea de oameni care îmi urmăresc parcursul prin sistem lucrurile drăguțe de la clasă. Eu am lăsat să se vadă cât de frumos e să fii profesor, cum copiii se gândesc la tine peste weekend și îți fac un cadou din hârtie și carioci, cum reușesc să surprindă niște adevăruri și cât de matur se comportă uneori. Ce idei faine îmi trec prin minte în unele momente de tensiune și cum rezolvăm situații împreună.

Dar acum, pentru prima dată, zic și cealaltă față. E greu ca dracu’. Vii pregătit cu materiale, cu idei și entuziasm, dar un stilou care nu își lăsa cerneala cum trebuie și, scuturat fiind de posesor, cu câteva pete de cerneală pe haina colegului, stârnește o mare hărmălaie. Un întreg ciclu de „ești prost”-palmă-palmă-*înjurătură*-picior-„ești prost”-etc. pe care nu mai știi cum să-l gestionezi. Vrei să încerci tehnici pe care le-ai învățat, dar sfârșești prin a deveni un profesor regular. Îl pedepsești, îl pui să stea lângă ușă, în exterior. Nu mai funcționează jocurile de monitorizare a comportamentului, nu le mai pasă. Nu mai contează nimic pentru ei; ci orgoliul salvat.

Și tu țipi, cum știi că se rezolvau problemele când erai tu copil. Ți-ai folosit tot arsenalul de metode și nu a mers. Îți venea să te așezi pe jos, în mijlocul clasei, și să plângi cu lacrimi de crocodil a om neajutorat. Ești tu, singur, care ai aroganța să faci o diferență, contra o cultură bine închegată.

Și ajungi acasă cu furie pe tine însăți, pe situație și pe lipsa de orice alte idei de a gestiona conflictele viitoare. Nu mai încape niciun optimism astăzi în tine; ești tu și furia, atât. Cu un deget avariat dintr-un conflict, te apuci să ți-o verși pe net. Nu mai e vina nimănui; e a ta, a situației… E difuză.

 

Între timp… furia mea s-a vărsat. Merg la somn cu speranța că îmi va renaște cealaltă speranță… a schimbării, a încrederii că POT să fac ceva pentru copii… și a faptului că părinții vor fi oameni chibzuiți cu care voi putea trata începând de mâine.

Atât sper. Și nu pare mult.

 

Anunțuri

3 gânduri despre “Furie… That’s why.

  1. Sunt frustrarile cuiva care incearca sa faca ce trebuie, care incearca sa-si faca bine meseria (cu siguranta printre cele mai nobile, alaturi de medicina).
    E perfect de inteles…Din pacate, nu am sfaturi punctuale de dat, ci poate doar….o vorba de duh, auzita in alt context, dar care se potriveste perfect: „Daca meseria asta ar fi fost usoara, ar fi facut-o toata lumea”…
    Respectul meu pentru ceea ce faceti (din partea cuiva care nu a avut curajul sa aleaga calea pe care ati ales-o dumneavoastra).

  2. Hehehe, va mai trece apa pe Siret pana ce vor intelege oamenii ce se petrece cu un copil ajuns pe mana unui dascal si cata munca investeste acesta pentru fiecare masurica de bine sadita in mintea odraslei!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s