370 de elevi și fiecare c-o scrisoare

E-o valmă de cuvinte pe care le-am oprit din expresie în ultima săptămână. E finalul unui an în care, by all means, ar fi însemnat să fie o pură trecere prin apă și scuturare de greutăți la final. De ce? Pentru că. Pentru că am avut o singură oră pe săptămână de informatică, pentru că am fost împrăștiată în patru școli din Sectorul 6, pentru că nu am avut dirigenție și pentru că oricine ar crede că e prea greu să te conectezi cu atâția copii, să îi înveți ceva, să le stârnești vreo emoție.

Am știut din capul locului că-mi voi pune punct carierei didactice după acest an, fiindcă știu cât sunt și cât mi-e plapuma: am muncit mult la materialele pentru lecții, am fost implicată și răbdătoare dar, știindu-mă pe mine prea bine, probabil că nu aș reuși să duc aceeași calitate mai mult decât atât. Am citit odată o poveste a unui om care a vrut să se bucure deplin de o piersică. S-a dus sub copac, a mirosit îndelung. A rupt o piersică, a mirosit-o îndelung. A luat o mușcătură și-a ținut-o-n gură îndelung, cu ochii închiși. Apoi a scuipat mușcătura, a aruncat piersica și a plecat; cam așa și eu. Mi-am concentrat eforturile în ceea ce are să fie, probabil, o experiență memorabilă pentru copii, scurtă și intensă.

Am fost o egoistă și jumătate: am vrut să mă asigur că în ultima oră aveam să facem o recapitulare colorată, vioaie, cu muncă de echipă – ceva ce avea să rezume modul nostru de lucru de-a lungul anului. Am avut grijă să treacă prin fiecare lecție, să își amintească toate câte le-am făcut împreună: galerie cu calculatoarele din istorie, filmulețe despre perspective ale vieții în 2030, urmate de o temă creativă a unei zile din viața lor în 2030, internet of things, lecția în care au fost profesori pentru o zi, toată povestea creării joculețelor în Scratch și a creativității dezlănțuite din vloguri. Apoi aveam să fac o liniște deplină în clasă în care le spuneam că este ultima oră de TIC pe care o petrecem împreună, dar și una dintre ultimele mele ore la catedră. Reacțiile lor? Priceless. 

– Oh, doamna, chiar nu mai vreți să fiți profesoară deloc?
– Oh, doamna, dar sunteți chiar o profesoară bună.

La unele clase am avut elevi care au început să plângă de la etapa asta. Ori să sară din bancă degrabă și să mă îmbrățișeze. Apoi le spuneam:

– Pentru că vreau să îmi iau la revedere frumos de la elevii mei… ei bine… am scris fiecăruia dintre voi câte o scrisoare.
– Uau, ce drăguț, doamna! (câteva secunde mai târziu în fiecare clasă era unul care mă-ntreba:) Și sunt toate la fel, nu?
– Nu. De fapt, partea de deschidere, apoi am avut grijă să scriu pentru fiecare dintre voi ceva personal.

Fiecare scrisoare dintre cele 370 avea un antet cu numele fiecărui copil, un subsol cu viziunea fiecărei clase (strigătul motivațional pe care-l făceam la finalul fiecărei ore, decise de ei în a doua noastră oră împreună), o zonă comună de deschidere în care le spuneam de ce a venit decizia mea și ce a însemnat pentru mine ca ei să-mi  fie elevi, o zonă personalizată pentru fiecare clasă despre ce am reușit să facem împreună, ce m-a impresionat la colectivul lor ori care au fost provocările pe care le-am avut și/sau trecut împreună, apoi o zonă foarte personală în care vorbeam fiecăruia despre ce apreciez la el și ce încurajez (am adunat tot anul, într-un portofoliu personal, informații despre fiecare dintre ei – pasiuni, povești despre sporturi, concursuri, câștiguri) și o zonă în care le aminteam rezultatele la testele de personalitate ori de orientare în carieră (da, printre toate, am avut timp și de astea).

Unii s-au repezit să le deschidă. Alții au zis că le păstrează pentru mai târziu. Ori pentru finalul verii. Reacțiile lor, adunate, sunt priceless. 

În una dintre clase tocmai reușisem să dau scrisorile. Toți citeau, era o liniște ca de mormânt (fac pariu că nici măcar la examen nu e o atmosferă așa goală). Le-am spus ceva și m-au ignorat. S-a sunat, nicio mișcare. Mi-am strâns lucrurile, le-am urat o zi bună și am ieșit, ei nimic. O fată deja plângea. Pe hol, cinci minute mai târziu, am zărit o altă fată, timidă și liniștită de obicei, mergând ca un zombie, uitând să mai salte ca de obicei ori să-și mai miște mâinile a mers; avea o privire goală.

O altă clasă: le-am dat scrisorile și au decis să nu deschidă niciunul niciuna decât după ce vor fi ajuns în clasă (eram în laborator). Șapte copii au rămas plângând în jurul meu, toți într-o îmbrățișare plină. Am început și eu să plâng, fluturau emoțiile ca aripile unei păsări.

Cancelaria vuia de reacții amuzate: în urma orei mele nimeni nu-și mai putea ține orele fiindcă copiii plângeau (aproape toți), unii voiau neapărat să răscumpere efortul meu scriindu-mi la schimb o altă scrisoare, etc. I-am văzut scuturându-se de plâns pe elevii cu care am avut impresia că nu am reușit nicio conexiune semnificativă anul ăsta. Plecarea mea? Nu cred. Cuvinte frumoase pe care cineva le crede despre ei? Absolut.

Încheierea fastuoasă a anului școlar, cu scrisorile personalizate, chiar dacă m-a costat vreo două săptămâni, mi-a dat o lecție mult mai importantă: oamenii în general, dar mai ales copiii în special, au nevoie de cuvinte frumoase. De cineva care să le amintească punctele forte din când în când; și așa perioada gimnaziului este una de mare răutate și bullying, poate mediul familial nu e întotdeauna fericit… și cine știe. Poate niște cuvinte frumoase dăruite la momentul potrivit ar putea schimba cursul unei vieți.

Așadar… O singură oră pe săptămână de informatică, am fost împrăștiată în patru școli din Sectorul 6, nu am avut dirigenție și oricine ar fi crezut că e prea greu să te conectezi cu atâția copii, să îi înveți ceva, să le stârnești vreo emoție. Din 370 de copii, sunt sigură că măcar în memoria a jumătate m-am agățat sănătos (da, știu, aici mi-e zona de orgoliu).

– Doamna, și chiar credeți că aș fi în stare să îmi deschid magazinul ăla vreodată?

 

Reclame

4 gânduri despre “370 de elevi și fiecare c-o scrisoare

  1. O sa fiu sincera in a-mi exprima parerea… cum vad eu lucrurile din povestea ta:
    Esti o persoana cu darul si puterea de a-i influenta pe oameni si poti schimba in bine vietile acelor copii (deja ai facut-o), dar din pacate nu am vazut pe nimeni, niciodata, sa continue lupta atunci cand nu mai are nimic de castigat… ti ai indeplinit obiectivul pt doi ani, ai stiut ca vei reusi sa influentezi pozitiv acei copilasi (pt ca stii ca esti daruita in acest sens), iar acum te retragi, pleci… te gandesti la tine, ceea ce mi se pare normal (toti facem asta!), dar cine mai ramane sa se gandeasca si la ei, cine este anormal de darnic si iubitor? 2ani sunt abia o raza mica in lumea lor intunecata si izolata de restul (parca asa suna “copii din medii defavorizate” asta inseamna un pic spre mai mult rau)… dar inteleg retragerea ta si raman cu speranta ca intr-o zi vom iesi cu totii din tiparul normalitatii si de buna voie vom invata sacrificiul de a schimba lumea in ceva mai bun! Pentru mine ai fost un astfel de model real, dar din pacate ai fost pt putin timp… Imi pare rau ca pleci! Mult succes in viata!

    1. Buna, Alexa! Mulțumesc pentru părere. Știu că e puțin, dar puținul mi-am dorit să fie intens. Știu că nu aș putea să-l duc pe mai departe, pur și simplu – nu aș fi împăcată cu mine să știu că încep să țip la copii pentru că îmi pierd rrăbdarea ori sau mă culc pe o ureche cu lecțiile ș.a.m.d. Totuși, voi rămâne alături de educație. Încă nu mi-am clarificat drumul mai departe, ba chiar mi-ar placea sa fac proiecte in școlile în care am predat anul asta. Mi-am lăsat numărul de telefon pe toate tabelele din toate clasele (nu exagerez, l-au avut cu toții la discreție încă din primele săptămâni) și am de gând să țin legătura cu ei.

  2. Vedeți, stimată doamnă, nu ați fost doar profesor!
    NU!
    Ați fost un DASCĂL!
    Să vedeți bucurie când, peste 5,6 10 ani vă va suna unul dintre acești copii și vor spune:
    „Săru’ mâna! V-am sunat să vă-ntreb: ce mai faceți?”
    Cunosc senzația și este … „priceless”!

  3. Nu renunta! Am trecut prin asta. Mi-a placut mult! Insa nu am putut continua, in principal pentru ca am realizat ca nu putea sa fac doua lucruri bune in acelasi timp. Si asa am ales sa las profesoratul. Am ales drumul care mi-a permis confortul material atat de greu de atins mai ales dupa ce abia termini studiile. As fi putut mentine si profesoratul dar ar fi insemnat sa o fac fara daruire si implicare totala. Nu am putut trisa. Insa acum, uitandu-ma in spate sunt momente (si nu putine) cand imi pare rau. De pe atunci am in gand o fundatie care sa intermedieze intre profesorii care merita sustinuti sa continue si marile companii care ar putea sa faca acest lucru. Asa cum sustinem sportul, sanatatea, ar putea fi gasite resurse private si pentru acesta destinatie. Nu am timp insa nici de asa ceva. Poate insa cineva o poate pune pe picioare. E pacat ca astfel de oameni sa se iroseasca in meserii in care nu modelarea omul este elementul central. Daca renunti vei fi foarte buna in noul tau drum, insa pentru oameni ca tine cele mai mari satisfactii vin din lucrul cu oamenii. Bafta multa! Si un mare BRAVO pentru toata daruirea si priceperea ta!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s