Viața dublă și praful pe pantofi

E interesant cum mi-am așternut singură o linie peste traiul din această perioadă. Nu că n-aș fi un om al liniilor; oho, poate prea mult. Dar asta de acum e un soi de noutate absolută pentru mine, un Limbo dance pe care-l fac cu din ce în ce mai mare ușurință, pe limita dintre rural și urban.

Astă-seară, la un curs de futurologie care a început la Universitatea Alternativă, într-un cadru foarte creativ, plăcut și futurist (*comparativ cu linia de care povesteam), am făcut schimb de priviri cu una dintre colegele mele, care este și învățătoare Teach for Romania. Am râs tare când mi-a zis „se vede că venim de la școală, avem ghetele prăfuite”. Știam, de altfel, dar le purtam cu o mare mândrie. Știam că, peste zi, am fost învățător, bodyguard și arbitru de lupte. (De obicei, în luptele ad-hoc care apar dintr-o joacă și din cuvinte fără rezonanță pentru vârsta copiilor, ies și eu șifonată și cu ghetele inexplicabil de prăfuite.)

 

 

A doua lună de școală? Floare la ureche :)…

Mi-am câștigat copiii. Ba chiar îmi place să cred că din primele câteva zile i-am câștigat, de când a pornit întreaga poveste cu felicitările care vin ZILNIC pe catedră și pe care le păstrez la loc de cinste, într-o colecție serioasă. Văd asta în îmbrățișările zilnice pe care le primesc; în pauze, la venire sau la plecare. La strigătul din capătul curții școlii când mă vede un elev că vin spre școală. Sau la bucuria de luni dimineață când ne revedem după weekend, când îmi aduc felicitări atent desenate de acasă sau cadouri de tot felul (o brățară, niște scoici, o napolitană, un măr, etc.)

Elanul. Doamne, ditamai elanul care era în ianuarie 2016 începuse să-și piardă dimensiunile în fața noutăților, a diferențelor de design interior între fostul loc de muncă și actualul, a provocărilor și a documentelor necunoscute care mi se așterneau cu nerușinare în drum. L-am luat de coarne și l-am așezat într-o oglindă; i-am zis: „Mina, amintește-ți pentru ce te-ai apucat de misiunea asta, cât îți doreai și cum te-ai simți dacă te-ai pierde acum”, așa că, de frică, și-a revenit. Acum e bine, mare și foarte pregătit de luptă. Cu orice și oricine, dar mai ales cu mine.

Și mai am bucuria de pe ochii copiilor care s-au prins. Îmbrățișările pline de recunoștință după ce i-am zis unui copil „mai trebuie să te gândești aici și aici, dar per total este foarte bine. Revino să-mi arăți cum ai rezolvat”, ca să primesc una și mai mare, dintr-o țopăială, când îi spun la final un: „Bravo, băi, ai reușit!”

 

Cu toate că…

Mai sunt acești doi elevi cu foarte mari probleme de comportament. Mare parte din praful de pe ghete de aici vine, din luptele dintre ei doi sau unul dintre ei cu oricine altcineva, din clasă sau din școală. Părinții care se plâng de mine la director tot de aici pornesc. Problemele din școală și orele deranjate, mâncarea aruncată pe geam în alte clase, copii loviți cu CD-uri sau copii udați la baie cu apă… tot de aici.

Și tot de aici vin niște oale care mi se sparg în cap de sus în jos, care vin cu reproșuri de „ești prea bună, nu merge cu ei”, „loviți-i la palmă, doamnă” sau regretele vremurilor apuse de „atunci era altceva, noi știam ce-i aia disciplină… acuma ți se suie elevii în cap”. Și, cel mai grav, „ei nu sunt obișnuiți cu bunătate, doamnă. Nu funcționează cu ei. Dacă vreți să faceți oameni din ei, trebuie să țipați, să-i pedepsiți”.

Am încercat. A mers. Mă doare de mor; și corzile vocale, și inima că mi-am încălcat un principiu. Nu mai vreau. M-au simțit afectată de reproșurile din cancelarie, m-au simțit dezamăgită și nu am ascuns că „probabil eu sunt de vină, că nu știu să lucrez cu voi”, ceea ce au negat vehement. S-au presat unii pe alții să facă „Liniște!” cu niște voci care mi-o acopereau cu ușurință pe a mea, s-au arătat mai deschiși la a colabora.

Și, mai ales, s-au prins cei doi copii. Scena înduioșătoare în care C. îi strecoară prin fața mea o foaie lui Andrei pe bancă, astfel încât eu să nu văd. Am tras cu ochiul și scria „doamna vă iubesc de la Andrei”, ca să-mi ajungă 10 minute mai târziu pe catedră, cu inimioare desenate și cu un „Vă iubesc, doamna!” sincer și spăsit. (Andrei nu știe să scrie, dar și-a rugat colegul). Încă 10 minute mai târziu, M. mi-a adus desenul din imagine, însoțit tot de un „Vă iubesc.” rostit cu voce joasă și sinceră.

img_20161019_210004053

 

Elanul crește în fiecare zi.

Fiindcă am 24 de copii care au grijă să-l hrănească; cu dorința de teme suplimentare, cu curiozitatea de a vedea ce le-am pregătit sau cu „și eu mă joc de-a școala, doamna. Și mă cheamă doamna Mihaela, ca pe dumneavoastră”.

Și dacă nu era articolul ăsta…

You don’t “find your calling,” you fight for it — and other lessons from people who found their passion (sometimes late in life).

… probabil că l-aș fi scris eu la un moment dat, căci acest „calling” mă ține fermă în toate interacțiunile cu tentă de îndoctrinare, îmi ține bărbia sus când se șterge cu mine pe jos și îmi dă putere când nu mai pot.

 

Și mândria prafului de pe pantofi… căci are o poveste. Cine ar fi crezut?

,

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s