Devenim profesori. Se simte – Săptămâna 2

Opriți timpul ăsta, a luat viteză! Ultimele 7 zile au trecut ca un vis. Zboară, așa, pur și simplu, precum ar zbura praful de stele în mintea mea (la 8 dimineața, la micul dejun, profii Teach au suficientă energie să povestească despre astronomie, praf de stele și compoziția chimică a omului; încă nu am devenit lunatică).

Am intrat în ritm, în cultura pe care a format-o staff-ul Teach pentru noi și m-am adaptat cu mare rapididate. Poate prea mare, fiindcă număr deja 14 zile de când m-am mutat în căminul de la Universitatea Româno-Americană (da, da, și chiar aud concertul Scorpions din cameră) și trebuie să îmi trag o palmă ca să îmi dau seama că mai e foarte puțin timp până când ajung în comuna Potlogi, jud. Dâmbovița, unde o să predau pentru două săptămâni unui grup de 14 copii de clasa I.

13669447_1261002813910005_4593843074492168592_o

Dar, înainte de a mă plânge filosofic de trecerea timpului, trebuie să pun pe masă toate prin care-am mai trecut în ultima săptămână. E intens totul pe aici, parcă dintr-o altă dimensiune; și n-o zic degeaba, ci fiindcă într-una dintre zile am părăsit campusul pentru a merge în vizită la școala Montessori. Nu am închiriat autocar ci am ales cu stoicism R.A.T.B.-ul, idee excelentă de altfel, fiindcă am reluat și noi contactul cu civilizația… cu alte chipuri, cu ambuteiajele obișnuite, cu toropeala din oraș și cu un alt peisaj de învățare.

 

Cum să ții în palmă 50 de adulți cu povești pentru copii? Așa.

La Școala Montessori ne-a așteptat o doamnă pe nume Ana Maria Brezniceanu. După mine, una dintre cele mai awesome femei pe care le-am cunoscut; am mai văzut-o la evenimente, un chip plăcut și blând cum nu se poate, o voce caldă și ochi zâmbitori. Printre cei mai zâmbitori ochi pe care i-am văzut. Cumva, chipul ăsta m-a făcut să-mi fac o „hartă” (de la Magda Bunea am preluat cuvântul ăsta în jargonul nostru cu sensul de prejudecată), dar harta a fost foarte exactă la teritoriu. Chiar așa e. A primit în școala ei 50 de oameni, ne-a învățat câte puțin despre psihologia vârstelor și a făcut o demonstrație de lecție de nota 11.

Ca să fiu cât mai exactă, imaginați-vă un grup de 50 de adulți așezați pe scăunele sau pe jos, pe pernuțe sau aiurea, împrejurul tinerei profesoare. Ea începe să povestească Big Bang-ul, o poveste pe care am mai auzit-o sau citit-o de nenumărate ori. Am ascultat și, din cea mai profundă concentrare, am pierdut controlul asupra mușchilor și cred că arătam haios cu gura căscată (vorbesc de mine; nu bag mâna în foc și de colegi, fiindcă eram prea absorbită de cuvinte). A fost atentă la cuvinte, la a ne face curioși (geek-ul din mine simțea nevoia să fugă la atlase să descopere tot ce încerca ea să ne facă să căutăm), la personalitățile noastre și a implicat în predare pe aceia dintre noi care erau mai orientați pe contact jucăuș sau pe acțiune; le-a dat roluri (de a aduce, de exemplu, un cub cât o jumătate de unghie și un cub de mărimea unui scaun pentru a ne ilustra diferența de mărime dintre Soare și Pământ), ne-a înșirat un sul de hârtie imprimată de vreo 2.5 metri pe care erau puse toate viețuitoarele Pământului dintotdeauna. Eram curioși, călare peste materiale, nu se auzea nici musca în cameră fiindcă eram absorbiți cu totul de o poveste destinată claselor primare. Sau poate că eu îmi blocasem orice alt simț pentru a mi-l pune cu totul în slujba poveștii. Orice ar fi, dacă e posibil așa ceva, atât am de spus: oameni pasionați de educație, e musai să asistați o dată în viață la o astfel de lecție. E revelator.

Dar spuneam cum Ana Maria Brezniceanu ne-a primit cu brațele deschise. Pe lângă asta, masa de prânz a luat-o asupra-i pentru toate cele 50 de persoane… V-am avertizat doar că e un om cu suflet mare. Foarte mare :).

 

Cum ne place în Teaching?

Scriam săptămâna trecută despre dimensiunea de Self Consciousness pe care am abordat-o. Discutam cu una dintre colegele mele că strategia Teach for Romania este de a face educație de la firul ierbii. Cumva, metafora asta a intrat în LSA (Leadership Summer Academy) mai mult decât s-ar fi așteptat cineva; a pornit de la rădăcina personalității noastre, punctele forte și cele slabe și a mers grațios prin mintea noastră despre noi înșine la… alții. Cum altfel să construiești relații autentice și de calitate, chiar și cu copii față de care te despart ani sau decenii, dacă nu te cunoști bine de tot pe tine însuți?

De la firul ierbii, deci. Săptămâna asta am trecut la nivelul următor, de instrumente de teaching. O pădure jargonică densă spre care pornim cu multe cuțite; suntem hotărâți tare să o pătrundem, cu oricât efort ne e cerut. Mai plângem pe drum, ne mai oprim răpuși de oboseală… dar ne cunoaștem clar destinația.

Am aflat care e procesul bun de stabilire a unui cadru într-o nouă clasă. Nu-i așa de simplu; m-am obișnuit cu profesorii pe care nu demult îi aveam și eu, la rândul meu, care intrau în clasă și începeau să turuie lecția. Dintre toate poveștile de succes ale profesorilor Teach ceva mai mari, din toate instrumentele mai tehnice pe care le-am primit, am ajuns la o singură concluzie: educația nu e despre tine, profesore. E despre elevii tăi. Despre nevoile pe care le au ei, despre zona lor proximă de dezvoltare, despre corelația materiei abstracte cu realitatea lor imediată și despre… ei, că sunt oameni și au emoții, la naiba, și nu niște roboți care au nevoie de șiruri de-alde 0 și 1 ca să funcționeze.

Am învățat că un plan de lecție sau un plan de capitol este complet inutil dacă nu este conectat la o viziune mai amplă. E ca și cum te-ai urca la volan legat la ochi; știi comenzile, știi în mare direcția, dar nu știi niciodată dacă o să și ajungi vreodată acolo sau te îmbrățișezi cu primul copac.

 

Provocări. Doar despre asta-i vorba pe la noi

În una dintre zile a venit pe la noi Oana Moraru. O admir de mult timp, îi citesc textele cu nesaț și am citat din ele în lucrarea mea de licență. Am țopăit prin sală de entuziasm când i-am văzut numele pe agendă și abia așteptam să povestească despre Helikon. Mi-am notat multe idei, multe metode, multe sfaturi și multe informații noi despre sistem. Dintr-odată, ideea de a intra la catedră nu mai era așa spinoasă. Știam cât o doresc, dar aveam nevoie de curaj să alerg cu încredere înspre ea.

Dar provocările, uneori, nu sunt date numai de contexte sociale sau economice sau… externe. Pot fi date de tine însuți. Din rădăcina ta, a personalității tale. Am mai spus-o deseori pe aici, pe Facebook sau privind oamenii în ochi: sunt un om introvertit și, după o perioadă de activitate socială intensă, am nevoie ca naiba de spațiu. Nevoia de spațiu personal s-a acutizat, din păcate, chiar în ultima parte a sesiunii Oanei. E greu de explicat ce simți; e un soi de „nu vreau să mai văd pe nimeni” și „vreau doar să stau într-un pat cu un pachet de șervețele lângă mine”. A fost ziua în care mi-am descoperit limita de rezistență în context social: o săptămână și jumătate.

Iată, deci, cum am pierdut ultima parte a sesiunii omului pe care îmi doream din suflet să-l cunosc din pricina gândăceilor din căpșor. Mi-am luat un izopren și m-am așezat pe pajiște, împreună cu o carte. Jerome K. Jerome cu „Trei într-o barcă” mi-a fost panaceul; nu credeam nici că o oră și jumătate de liniște și singurătate mă vor salva pentru încă o săptămână. Dar na, e despre testări de limite pe la noi.

 

Dacă aș vorbi cu un pie-chart în mână, provocările ar însemna mai mult de 50% dintre activitățile de aici. Nu se exclud; nici vorbă de așa ceva. Dar ne împingem TOATE limitele la extrem. De exemplu, căldura. Unii dintre noi nu reușesc să se odihnească suficient din această cauză. Alții dintre noi, mai curajoși, au ales să meargă în parc cu izoprenele, cu perne și toate acareturile, și să se odihnească peste noapte în Parcul Dendrologic. Nu am avut curaj încă, dar mai aștept un val de căldură și mă alătur negreșit mișcării. 🙂 Aceia care nu au ieșit afară, preferă un somn ușor imediat după masă. Am și dovezi!

Această prezentare necesită JavaScript.

Mai mult, e despre Community Circle. Obiceiul nostru foarte important, dobândit încă din prima zi de LSA, este acela de a ne întâlni cu toții, la finalul tuturor activităților de peste zi, și a ne concentra pe discuții organizatorice, pe noile achiziții informaționale sau pe emoții.

Mirela Ștețco este o inspirație pentru noi. Ne așază în cerc, ne organizează și ne spune lucruri care ne iau toate grijile de pe umeri. Are cuvintele perfecte la ea pentru a reconforta 43 de oameni speriați cu privire la experiența ce urmează. În seara asta, de exemplu, ne-a provocat să spunem fiecare ce am învățat despre noi înșine NOU, ceva ce nu știam și ne-a picat în cap precum mărul lui Newton. Noi ne-am învățat să fim autentici și să spunem exact ce simțim – e parte din cultura noastră -, așa că doi-trei colegi nu s-au sfiit să le spună că le e frică. Mirela, apoi, ne-a luat la rost: „ce frici aveți?”

13653145_1261008040576149_1056735172896069498_o

Am început să înșirăm: frica de documente fără noimă și fără număr, frica de relație cu elevii, frica de profesorii din cancelarie, frica de nereușită… Iar ea le-a luat pe rând și ne-a povestit cum stă treaba cu fiecare balaur. Documentele nu sunt așa o mumă a pădurii, mai ales că documentele de planificare pe care le folosim noi, intern, sunt mult mai complexe și înglobează în parte ceea ce cer documentele de la minister. Față de profesorii din cancelarie nu trebuie să avem frici; ei poate nu ne vor accepta din prima însă, dacă vor vedea în noi oameni care își fac treaba bine, probabil se vor întoarce cu respect spre noi. Altfel, oricum ne putem face treaba fără probleme. Frica de relație cu elevii? Ei, da. E sănătoasă. Frica e o emoție ca oricare alta și e foarte bine să o simți; cheia stă în control, iar a vorbi cu toții deschis despre frică o face mai slabă, mai controlabilă.

Din câteva vorbe, Mirela a reușit să alunge norii de deasupra capetelor noastre. Are așa, un soi de leadership atipic dar al naibii de plăcut. Nu știu dacă ei îi este frică pentru noi, dar în mod sigur noi simțim în ea stâlpul de susținere care ne ține pe toți drepți. Și o să fim drepți cu astfel de oameni mult timp de acum încolo, în orice conjunctură dificilă ne va duce catedra.

Tot în seara asta povestea despre cum conflictele dintr-un grup, dacă sunt deștepte, sunt excelente și normale. Mai ales dacă cei implicați au și tăria de caracter să se împace și să revină la treabă împreună. M-a bufnit râsul fiindcă mi-am amintit de mine chiar în după-amiaza asta. Pe când căutam să construim într-o echipă de 4 persoane itemi de evaluare pentru istorie, clasa a 8-a, am ajuns să ne contrazicem pe formularea cerinței: e ok să spui că textul trebuie să conțină 500 de cuvinte versus e suficient să spui că textul trebuie să aibă 10 rânduri. Am pierdut o grămadă de timp pe contradicție și, când s-a auzit sunetul de final de sesiune, m-am enervat și am plecat. Exact cum ar face un copil de la clasa pregătitoare. Amuzant este că, odată cu pregătirea incompletă a itemilor de evaluare am căpătat și un bronz deloc simpatic pe mână. Am reglat relația cu persoanele pe care le-am supărat, iar acum pot să râd în voie de mine însămi. Uneori sunt mai copil decât aveam eu impresia.

 

La categoria provocări intră și Improvisneyland. I-am avut alături de noi 4 seri, în care am testat tot felul de jocuri și situații. Am râs cu lacrimi, așa cum mă așteptam, am învățat dar, cel mai important și mai anormal… am și plâns la improvizație. Era contextul creat de Radu Ciobănașu în care ne-a spus așa: „Haideți să facem o îmbrățișare de grup. Uitați-vă acum, cu atenție, la fiecare chip din grupul ăsta; uitați-vă cât sunteți de frumoși și cât de multe aveți în comun; cât de frumos trăiți împreună”. Credeam, totuși, despre mine că sunt mai puternică de atât. Dar nu sunt, se pare.

13669191_10157280585870294_5650703868100171654_n

 

Mai ducem. Încă rezistăm bine. Se mai văd țăndări sărite în spațiu, dar și îmbrățișări și zâmbete sincere. Am zis: cuțitele pentru orice junglă densă sunt la locul lor, în teacă. Tăiem orice obstacol cu blândețe și ajungem acolo unde ne-am propus. Suntem profesori, doar. Aproape.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s