7 zile de Teach for Romania. Profii rezistă.

Staff-ul rezistă. Cu toții rezistăm. La urma urmei, cred că nici nu ar trebui să ne alarmăm după doar 7 zile (și nici nu îmi vine să cred că sunt doar 7, sincer!), însă am auzit povești de anul trecut când, prin săptămâna a doua, profesorii Generației II nu mai rezistau, așa că dormeau câte 15 minute în pauza de prânz. La un moment dat am auzit că au cerut unui trainer să le ofere 15 minute de somn; noi, deci, încă suntem fericiți.

Cum arată o zi în Leadership Summer Academy?

O zi din LSA începe, teoretic, la ora 7 cu o porție de înviorare. Eu am folosit această oră în scopul ei predestinat doar în prima zi. În rest am folosit-o pentru extra-odihnă (nici nu aveți idee ce neprețuită e odihna în acest context).

Începând cu ora 8 ne întâlnim la micul dejun. E un tablou pe care îmi doresc să-l țin minte fiindcă mi-e drag tare: unii dintre noi ajungem târâindu-ne picioarele și împiedicându-ne de trepte (eu, de exemplu), pe când alții ajung cu energie și strigă un „bună dimineața” energic și se așază cu glume pe lângă ăștia mai posomorâți dintre noi (ca mine, adică) și îi contaminează. O oră, deci, e despre a-ți lua o țâră de energie de la ăia mai zvelți.

De la 9 începe partea interesantă. Aici încep să fiu curioasă ce mai urmează, cine ni se mai așază în față, ce informații ne mai aduce și cum ne mai provoacă. Primele două zile au început cu povești care m-au dat pe spate care, cumva, au setat o direcție interpersonală a LSA-ului. Au fost doi oameni care țin Teach for Romania în palmă și care nu s-au sfiit să-și rupă măștile de pe fețe și să le arunce în aer. Ne-au spus de traume vechi, de probleme reale și decizii GRELE pe care le-au luat prin viață. Am plâns în ambele cazuri, în tandem, atunci când realizam că orice răscruce din cele povestite, dacă era tratată altfel, probabil ducea la un altfel de Teach for Romania sau, poate, la inexistența lui fiindcă persoana în cauză nu ar mai fi umblat printre noi de ceva ani.

Poveștile cu mare greutate emoțională ne-au deschis, pe parcursul următoarelor zile, oportunitatea de a ne arunca și noi măștile. A fost o mișcare incredibil de deșteaptă, în opinia mea, de a seta de la început o cultură de grup deschisă și autentică (autentiticitatea e una dintre valorile Teach for Romania). Așadar, am apucat să povestesc în aceeași manieră „deep” cu încă vreo 5-6 colegi. Am descoperit niște cicatrici foarte adânci lăsate de părinți, de conflictele dintre ei, de violență sau de abandon. Am reușit să văd, pentru prima dată, mici conexiuni cauză-efect între poveste și atitudinea din prezent. Al naibii de dureros dar, odată cu durerea, vine un mare respect pentru oamenii care totuși sunt în călătoria asta și vor să schimbe perspective de viață printre copii mai nefericiți.

În fiecare seară, după cină, ne întâlnim pe pajiște și ne întindem pe izopren. Avem un jurnal de reflecție în care fiecare dintre noi notează experiențele proprii de peste zi, apoi două câte două persoane se retrag separat, tot pe pajiște (slavă Domnului, avem un spațiu mare verde pe care ne întindem oricând, ca pe un pat curat) și discută ce au făcut peste zi. E un proces interesant de integrare a noilor experiențe în conștiință (eu, cel puțin, așa îl simt).

După acest Community Circle avem ori dansuri (până acum dans scoțian și capoeira), CineTeach (proiecție de film; până acum s-au proiectat Inside Out, Lean on me și Freedom writers) sau liber.

 

Student Vision

Am dezbătut viziunea Teach for Romania („Opțiuni de viață pentru fiecare copil din România”) și misiunea („recrutează tineri români valoroși, îi pregătește ca învățători sau profesori model și îi sprijină pentru a deveni factori de transformare în educație”) și am luat la puricat un model de evaluare excelent propus de organizație pentru elevi. A pornit de la un model de adult de 25 de ani, adaptat la nevoile pieței proiectate în timp și, prin backwards planning, s-a creat profilul omului de 19 ani și a celui de 14 ani. Așadar, pentru a ajunge la competențele cerute în realitatea viitorului adult de 25 de ani, am ajuns la ceea ce trebuie să știe un copil de 14 ani când termină 8 clase, pe trei paliere:

  • Knowledge, Abilities and Skills (Essential Academics – funcții de bază matematice și de limbaj; Independent & Creative Argumentation – de a învăța autonom, de a fi conștient de riscuri și consecințe, de a aduce soluții inovative; Emotional & Social Intelligence – gestionarea emoțiilor și înțelegere eficientă)
  • Mindset & Values (inițiativă, perseverență, învățare continuă, colaborare, echilibru, autenticitate și integritate)
  • Access & Exposure (identitate și tradiții, conștientizarea drumului profesional dorit, voluntariat și implicare în comunitate)

Pe baza modelului menționat mai sus, este mult mai ușor de urmărit un copil față de un standard impus pentru vârsta de 14 ani și adaptat, regresiv, la nevoile lui de la un moment dat. Astfel, fiecare copil primește atenția cuvenită pentru a se ridica pe acele paliere care nu sunt la un nivel satisfăcător. Deși pare a fi un instrument dificil de urmărit, este foarte detaliat și complet în profilarea unui copil.

Ulterior am descoperit că acest model este cel care a pus bazele profilului profesorului care ar putea aduce o asemenea schimbare într-un copil de profil Teach (hehe, merci pentru compliment! :))).

 

Mod de gândire ideal pentru un profesor (sau om?!)

Unii dintre noi funcționează precum un etichetator mecanic, care nu filtrează prea mult informația pe care o are în față. Așadar, unii dintre profesori au un mod de gândire fix, bazându-se pe credința că dacă ai nevoie de efort, nu ești de-a dreptul bun sau dacă nu ești bun la asta, înseamnă că ai eșuat.

Idealul modului de gândire pentru un profesor este că Oricine poate crește, că orice efort contează și că procesul de învățare e important, nu rezultatul.  Tot aici am descoperit de conceptul de notă NOT YET, încurajând astfel copiii care au greșit spunându-le că „nu ai reușit… încă!”, proiectând în viitor o reușită și, deci, o încredere în faptul că oricine e capabil.

 

Cultură și identitate romă

Cătălina Olteanu a venit la noi să ne pregătească întru înțelegerea culturii rome și a istoriei ei. Unele dintre informații le știam dar, în mod sigur, aș fi dat-o în bară pe alocuri.

Am aflat, așadar, că romii au plecat din India (Punjab) în secolul al III-lea iar mai mult de o mie de ani mai târziu, în 1385, a fost atestată documentar prezența romilor în Țara Românească, sub robie. După vreo 500 de ani (deci între 1843-1856) au fost eliberați – după cea mai lungă sclavie din istorie – și au fost lăsați de izbeliște, fără ca boierii să le fi dat vreo proprietate sau direcție (sub presiunea de civilizare pe care o aducea vestul).

Libertatea lor a fost scurtă, fiindcă al doilea război mondial a venit cu asuprirea lor, 36.000 dintre ei murind în Transnistria. A urmat perioada comunismului, în care nicio minoritate nu era recunoscută.

La o privire de ansamblu, romii au avut 150 de ani în care să se pună pe picioare, pornind de la 0 și cu un mindset de sclav. 150 de ani înseamnă puțin, prea puține generații care să fi putut produce o schimbare reală.

Am înțeles, de asemenea, că ei sunt împărțiți în multe neamuri. Fiecare neam are o atitudine diferită față de tradiții și au povești foarte diferite; de aceea trebuie să știm să cateorisim o comunitate romă și să le înțelegem cultura specifică. Pfiu, noroc că o avem pe Cătălina aproape.

Dezvoltarea unei competențe

Viorel Panaite ne-a învățat cât de important este să știm în ce stadiu de dezvoltare al unei competențe ne aflăm, fiindcă adesea avem niște miraje aferente fiecărui stadiu care ne pot împinge în extreme neplăcute.

Ca să ilustreze mai bine ne-a pus să luăm un exemplu din viața personală. Eu am luat scrisul pe acest blog. Acum doi ani m-am hotărât să îmi fac un blog, hotărâre răsărită din credința că „ce poate fi așa de greu în a scrie?”. Fără să am habar de teoria asta, am aflat în ultimele zile că am intrat în D1, stadiul în care competențele sunt low iar entuziasmul high. După ce am scris primul meu articol, m-am dezumflat imediat fiindcă mi-am dat seama că nu am niciun fel de competență și că nici nu am nimic de spus. În acest stadiu D2, să zicem, mi-a crescut un pic competența pentru că am avut un prim text scris de mine, însă entuziasmul a scăzut enorm.

Dacă acum doi ani Viorel Panaite mi-ar fi povestit că sunt în D2 și că mulți oameni renunță aici, probabil că aș fi tras de mine să mai lupt un pic și să ajung la următorul stadiu, D3, în care competențele sunt mai mari iar entuziasmul oscilant (deci aș mai fi învățat pe parcurs câte ceva și entuziasmul ar fi crescut odată cu mici rezultate, însă nu suficient cât să am încredere în mine 100%). După aceea aș fi ajuns la D4, unde competența și entuziasmul ar fi foarte sus și aș fi fost autonomă.

 

Process Communication Model

Numesc aici cel mai valoros training pe care l-am avut până acum: despre categorisirea modului nostru de comunicare. Am descoperit faptul că fiecare dintre noi percepe realitatea printr-un filtru procesual diferit (din șase filtre posibile, în combinații diverse): prin gânduri (date, proporții, logică, categorii), opinii (printr-un set de valori, pe încredere – merg des pe recomandări, „În opinia mea”, „Mi se pare normal să”), emoții (pun mare preț pe relații, simt oameni și situații, compasiune, „Eu simt”, „Îmi pasă”, etc.), reflecții (prin intimitate și spațiu personal, imaginație, „Îmi închipui”, „Parcă și văd”, etc.), reacții (prin distracție, dacă le place sau nu, umor, spontaneitate și creativitate, „Wow!”, „Îmi place”, „Belea”, etc.) sau acțiuni (inițiativă, , trăind și creând situații, adaptabilitate și autosuficiență, șarm, „Fă asta”, „Hai să”; exemple: Becali și Trump).

Paul Olteanu ne-a dus într-o călătorie prin sondajele candidaților la președinția SUA din 1992 și ne-a explicat de ce aceste 4 minute au dus la răsturnarea statusului lor: femeia din public care pune întrebarea comunică pe baza emoțiilor, punând pe masă compasiune (vezi discuția despre prietenii ei), iar Bush i-a răspuns pe baza logicii și a unui sistem de valori. Clinton, în schimb, a răspuns emoțiilor ei, deși mesajul lui nu e nicicum un răspuns la întrebare (numărați, vă rog, de câte ori zice cuvântul „oameni”). Populația SUA are 30% oameni care comunică pe baza emoțiilor și, iată, tot atâția care au rezonat cu mesajul lui Clinton.

Am făcut primii pași, deci, în identificarea tipurilor de comunicatori. Paul e awesome, ne-a învățat multe într-o singură zi și de atunci numai despre asta se vorbește la mic dejun, prânz și cină. Și cred că lucrurile nu se vor schimba pentru mult timp.

 

Strategii de comunicare

Magda Bunea ne-a fost un bun furnizor de feedback. Cele mai importante informații pe care le iau cu mine în periplul prin educație sunt legate de postura corpului la clasă, de impactul incredibil al microexpresiilor și al cuvintelor (comunicarea este continuă fiindcă transmitem mesaje despre noi prin mimică și postură oricând, chiar și atunci când ne-om așeza între patru scânduri; este ireversibilă, deci orice cuvânt dat rămâne la cel căruia i-a fost adresat; are loc la nivel informațional și relațional – adică transmitem informații dar, mai mult de atât, construim sau demolăm relații, prin componentele de nonverbal și de paraverbal).

Exercițiul pe care nu-l voi uita prea curând a fost unul în care a trebuit să ieșim în față și să ne așezăm, pe rând, pe un scaun. Era un unghi potrivit pentru ca fiecare dintre noi să observe detalii fine. Am fost primul voluntar pentru exercițiu, și trebuia să am în minte două scenarii: unul în care am fost foarte tristă în viața mea și unul în care am fost foarte fericită. M-am așezat pe scaun și nu am mișcat (nu conștient), ci doar m-am gândit la evenimentul neplăcut și, după câteva secunde, la evenimentul fericit. Feedback-ul din partea colegilor mei a fost șocant pentru mine: au observat cum mi se ridicaseră colțurile buzelor în a doua parte, cum priveam mai vioi printre ei și cum îmi mișcam degetele de la mână într-un gest vioi. Niciun gest nu a fost conștient; eu avusesem impresia că am fost foarte straight-face.

Iată, deci, cum cartea lui Paul Ekman care-mi stă bățoasă pe raftul din bibliotecă s-a încăpățânat să se facă iarăși auzită prin intermediul Magdei; am un apetit puternic deschis acum pentru lecturi de genul ăsta și nu știu cum să mai amân pentru câteva săptămâni.

 

 

Până una, alta, închei aici. Experiențele sunt ongoing, deci o să scriu cât de curând din nou. Probabil mai practic, mai focalizat pe teaching. See ya!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s