București, București, oricât de drag îmi ești, uneori mă obosești.

Alerg după metrou, încordez maxilarul când oamenii se opresc în mijlocul drumului și mă enervez că pierd secunde prețioase stând să-i depășesc. Încerc să le recâștig citind pe drum, deși uneori simt că e o lipsă de respect față de carte să citesc câteva pagini între stații. Alerg prin magazine, printre mașini, printre oameni. Sunt norocoasă și prind liftul la parter, așa că mă bucur de o mică victorie în lupta contra timpului. În oglindă mă văd: umerii adunați, fruntea încrețită și colțurile gurii căzute. E clar, am obosit. Așa-i natura omului, de a se adapta… dar în patru ani m-am adaptat mai mult decât voiam la cultura vitezei și uneori mi-e dor de stilul de viață tihnit de altădată.

Și-atunci, cu ochii la necunoscuta din oglindă, îmi spun în sine: „Trebuie să fug un pic”. (pfiu, ce ironie!) Partea frumoasă e că, atunci când îmi spun mie în gând unele lucruri, ele au cumva un ecou într-un om care parcă-mi e un alter ego: Andreea. Așa a venit ea la mine cu propunerea să fugim pentru o zi, doar atât. Și am căzut de acord că acea zi poate fi de zeci de ori mai valoroasă decât un weekend întreg. (nici nu știu de ce mai punem astfel de probleme, fiindcă – în afară de iubirea pentru câini – suntem de acord în orice)

Cu fețele de-acum luminate de un viu entuziasm, am convenit că nu știm unde plecăm și că vom afla la gară în dimineața de sâmbătă (adică azi), de pe prima linie a panoului Plecări. Și am mai decis că ne vom face pe noi înșine să zâmbim făcând întâi alți oameni să zâmbească.

Ieri seară ne-am întâlnit pentru a pregăti marfa. 22 de scrisori care urmau a fi „pierdute” prin Brașov. Mesajul a fost unul simplu și simpatic. Ne-am inspirat puțin de la campania cu scrisori în metrou făcută de cei de la livrezdragoste.ro.IMG-20160326-WA0031.jpg

Și am pus toate scrisorile în plicuri colorate și prietenoase:

IMG-20160326-WA0042.jpg

Am tras la sorți ora la care vom ieși pe ușă. Ne-a ieșit ora 6. Chiar dacă am dormit doar 3 ore, am reușit să plecăm la timp. Urcând scările de la metrou spre piața Gării de Nord, ne țineam de mână și speram în gând să nu fie prea departe destinația… Prima linie de pe panoul Plecări era spre BRAȘOV. Pfiu, am răsuflat ușurate.

Așa ne-am început ziua. La ora 06:40 am urcat în tren și am ajuns numaidecât la destinație. Nu ne-a scăpat cel mai important detaliu: deși ultimele zile din București (dar și din Brașov) au fost ploioase, astăzi a fost prima zi însorită; păi intențiile bune primesc mereu susținere, dar nu credeam că la nivelul ăsta!

Am lăsat primul plic la Starbucks, și pe al doilea într-o stație de autobuz:

IMG-20160326-WA0047.jpg

Și am avut două cărți cu noi pe care le pregătisem special pentru cadou. Am încropit câte un mesaj simpatic și am început să ne căutăm victimele care ar avea nevoie de aceste cărți.

IMG-20160326-WA0048.jpg

IMG-20160326-WA0032.jpgIMG-20160326-WA0036.jpg

Căutarea victimelor pentru cărți a ținut o bună parte din zi. Imaginea omului care ar avea nevoie de ele era pentru noi un om singur, abătut și/sau încruntat. Era cam dificil să găsim oameni singuri, totuși, fiindcă oamenii fug de singurătate.

Am străbătut fiecare metru pătrat din Piața Sfatului. Ne-am mutat de pe o bancă pe alta, „uitam” câte o scrisoare și apoi ne mutam, așteptând să vedem zâmbetele oamenilor, adică „hrana” pe care o căutam odată cu venirea prin Brașov. Unele plicuri le-am lăsat și apoi nu le-am mai găsit, deci cineva le-a păstrat. Alte plicuri le-am văzut foarte de aproape fiind deschise și am fost martore la nașterea unor zâmbete sincere. Două dintre plicuri le-am înmânat noi oamenilor și, văzând că sunt primite cu o oarecare reticență dată fiind asocierea cu publicitatea, am decis că e mult mai frumos să le „uităm”.

La un moment dat, în zare a apărut o fată singură care dădea mâncare porumbeilor. Nu știu dacă era tristă, dar noi așa o percepusem. Andreea și-a făcut curaj și s-a dus să îi ofere Motive pentru a zâmbi. Eu mi-am căutat omul pentru încă vreo oră și l-am găsit: tot o fată, singură pe bancă, cu privirea fixă în zare. Avea o oarecare tristețe în privire și umerii ușor lăsați. Am fugit la ea să îi ofer cartea și i-am spus doar că „Astăzi îmi doresc să zâmbesc văzând pe altcineva zâmbind, așa că te rog să accepți această carte”. A zâmbit și a acceptat. Ochii parcă îi erau mai frumoși acum, pliați într-un zâmbet. Am plecat de acolo și am urmărit-o citind mesajul de pe prima pagină. Și-a șters ochii și nasul cu un șervețel; mi-e greu să spun dacă plângea sau era doar răcită.

Acum… în afară de câteva scrisori pe care le-am văzut deschise în fața ochilor noștri, reacțiile au fost destul de rezervate. Nu vedeam oameni zâmbind cu gura până la urechi, nu-i vedeam țopăind de bucurie. Oamenii sunt rezervați în a-și exprima sentimentele de bucurie. Dar eu știu sigur că vocea din mințile lor este vie și mult mai vocală cu privire la astfel de surprize mici decât lasă să treacă spre limbajul non-verbal.

Probabil nu voi ști niciodată dacă am făcut un om să zâmbească o oră, să-i dau o bună dispoziție pentru următoarea săptămână sau să-l salvez de la gânduri sinucigașe…. și nici nu cred că e important; satisfacția și energia pe care le-am primit eu făcând această călătorie sunt înzecite. Puteți să-mi spuneți că sunt egoistă făcând asta, dar prefer oricând să mă-ndrept spre astfel de fapte de egoism decât orice altă opțiune de manifestare a lui aș mai avea.

Și, ca să-nchei în ton cu atmosfera de astăzi…

IMG-20160326-WA0001.jpg

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s