Neconferința RestartEDU

Acum vreo lună mi-a apărut prin News Feed titlul ăsta și mi-a sărit în ochi ne-cuvântul „neconferință”. Am mai fost la un eveniment marca RestartEDU și m-am gândit automat că e un joc de cuvinte care să dea un suflu creativ și proaspăt , în acord cu principiile proaspete pe care le au oamenii  aceia despre educație. M-am înscris fără să stau pe gânduri.

De atunci și până ieri am primit câte o doză de informații despre ce presupune acel „ne-”, și-anume că nu vor exista speakeri ca într-o conferință clasică, ci că toți vom fi speakeri. Hm, zic, eu să vorbesc despre educație? Nu cred că mă califică nimic să fac asta.

Ieri. Ne-a fost explicat din nou conceptul de neconferință, și anume că organizatorii doar ne vor trage de mânecă să mergem spre următorul punct al agendei, însă în timpul alocat fiecărei activități noi putem face orice dorim; în principiu, networking. Am mai participat și la alte evenimente în care networking-ul era oarecum impus și îl percepeam mult prea agresiv, o goană inutilă după cărți de vizită. Dar ieri a fost altfel. Pentru prima dată, deși nu cunoșteam nici măcar un omuleț dintre cei 160 de participanți, am simțit că mă cunosc, de fapt, cu toți. Avansam de la un grup la altul într-un mod foarte natural, mă așezam lângă oricine și se năștea o discuție mișto pe marginea educației. Se crease un spirit al colaborării și mă-ntreb… cum?! Nu pot să-mi explic.

Fiecare dintre noi am putut propune titluri de ateliere și, ulterior, toți participanții puteau vota subiectele care li se păreau interesante de discutat. Atelierele câștigătoare aveau loc în spațiile rezervate. Am participat, deci, la două astfel de ateliere.

Primul atelier îi aparținea lui Șerban Iosifescu, președintele ARACIP. Dânsul ne-a povestit despre faptul că este imposibil de schimbat sistemul și că orice încercare duce la o rezistență din partea conservatorilor, în spiritul de a „nu face din copii cobai”, cum spune Ecaterina Andronescu. Și, pentru a aduce o schimbare, sistemul trebuie înlocuit, începând cu o serie de „școli pilot” voluntare, în care cel puțin 25% dintre profesorii titulari să fie de acord cu inițiativa. El propune deconectarea acestor școli de la sistemul clasic și introducerea multidisciplinarității. În timp, dacă se dovedește eficient (ne așteptăm cu toții la acest rezultat), și alte școli pot intra în acest proiect și, în mulți ani, tot sistemul. Acum câteva zile am citit pe blog-ul domnului Iosifescu întreaga strategie la care s-a gândit. (detalii AICI).

Discuțiile care s-au născut pe marginea acestei propuneri sunt extrem de interesante.

  • școlile-pilot se pot înființa în baza art. 26 din Legea Educației Naționale, însă urmarea unor noi principii de educație ar încălca multe aspecte din LEN, pentru care este nevoie de derogare. Finanțarea nu face excepție: profesorii-pilot trebuie să fie motivați mai bine și, deci, se poate suplimenta subvenția existentă cu grant-uri sau, prin derogare, a se renunța la subvenții și acordare exclusivă de grant-uri.
  • Nu a zis nimeni niciodată că vrem un profil al unei școli pilot, ci mai degrabă încurajăm alegerea liberă a profilului școlii, în baza unor principii sănătoase.
  • Legat de împrumuturile de bune practici din alte țări, am fost cu toții de acord că sunt bune dacă sunt adaptate la contextul social; de pildă, a încuraja copiii să se adreseze profesorilor pe numele mic, lucru care posibil să funcționeze în alte țări, în România poate crea confuzie în rândul copiilor atunci când ies din contextul școlar în care li se permitea acest lucru, fiindcă nu vor mai cunoaște prețul respectului arătat în forma lui plastică, de adresare, și vor fi catalogați drept lipsiți de respect.
  • În Olanda se urmărește independența în decizii a școlilor, care li se acordă dacă  reușesc să îndeplinească un set de obiective-standard pe o perioadă de patru ani. (personal, mi se pare o idee excelentă. În 4 ani pot cere ajutor și pot deprinde o cultură în baza căreia să facă educație și, deci, pot duce mai departe misiunea în mod independent).

 

Al doilea atelier a fost ținut tot de un Șerban, de data asta pe nume Moldoveanu. Am avut ocazia să îl întâlnesc în urmă cu doi ani. Pe când eram agent imobiliar și începusem să urăsc din suflet acest job, un domn pe nume Gabriel Chicioreanu mi-a propus să-mi iau o zi liberă și să merg la o școală de vară din localitatea Ciocănești, jud. Dâmbovița. Era o școală pe care o organizase acest domn Șerban, pe care îl aveam aseară în față și pentru care am un profund respect. Acea zi a fost cea care mi-a deschis ochii în legătură cu locul meu în lume. Și i-am povestit. Nu i-a venit să creadă că acele câteva ore în care am stat cu copiii la școala de vară din Ciocănești au fost cele care mi-au schimbat macazul, și că află despre asta într-un moment total aleatoriu.

Am povestit despre un nou proiect pe care-l dezvoltă pentru copii, o tabără de vară în Bran. A achiziționat de curând un teren pe care urmează să construiască mai multe căsuțe, fiecare dintre ele alocate unei anumite comunități de copii. Strategia este de a proiecta căsuțele, însă de a-i lăsa pe ei să le înfrumusețeze; dacă vor să planteze un copac, sunt liberi să o facă. Dacă vor să aloce din banii comuni (din proiect) o sumă pentru a repara acoperișul unei case din vecinătăți și câteva zile pentru a munci propriu-zis la asta, sunt liberi să o facă. Viziunea lui este de a-i lăsa pe copii să fie co-creatori ai mediului și nu doar beneficiari pasivi.

Tot aici, o altă participantă la atelier, a povestit puțin despre conceptul de School in the Cloud – acela în care profesorul este o prezență care-i ghidează pe copii spre învățare, însă rolul lui este doar de a pune niște întrebări pentru care copiii să se folosească de internet pentru a răspunde. Rolul profesorului coboară de pe piedestalul de aur pe care a stat până acum și devine un agent al schimbării, urcând în loc, pe piedestal, internetul. (Ar deveni cam ceea ce au fost organizatorii neconferinței pentru noi)

 

Am simțit cam toată ziua ceea ce se numește FOMO (Fear of Missing Out), fiindcă fiecare om de acolo era o resursă incredibilă de idei, inițiative și timpul era mult prea scurt pentru a-i descoperi pe toți. Nici nu am simțit cum au trecut 10 ore; am stat printre oameni care aveau un zâmbet pentru oricine, fie că vorbiseră vreodată sau nu. Am stat alături de oameni care au potențialul și voința de a schimba educația din România. Și, cum spunea Andrei Popescu… de ce să mai zicem că „vrem o țară ca afară?”

După seara asta atât spun: VREAU O ȚARĂ CA A MEA!

 

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s